Numele nescris al Revoluţiei Române

Cătălin TOLONTAN

Tubul acela. Şi urmele lui. Dîrele culoarea petrol de pe degete, din podul palmei, împrăştiate pînă spre încheietura interioară a mîinii şi aproape imposibil de şters. Să ştiţi! Cerneala se ia cît de cît, dar mina vărsată din pix se transformă într-un tatuaj care te urmăreşte zile în şir. Nici nu ai timp să te cureţi bine, că pixul îţi curge din nou.

Aşa am copilărit noi.

În România comunistă nu existau pixuri simple, folositoare şi anonime în calitatea lor de obiecte aproape de unică folosinţă. Nu erai înconjurat, ca acum, de zeci de tuburi transparente, colorate, neglijate, uitate şi interschimbabile. Trăiam, învăţam şi lucram în lumea pixurilor cu care îţi stabileai o pasiune plină de constrîngeri, “nu-l pierzi că nu-ţi mai iau altul”, în lumea pixurilor pentru mina cărora tremurai că se va termina sau, şi mai rău, va începe să se prelingă aiurea, dintr-o dată, ca nebuna. Pixul era un substantiv propriu, cu care începeai trimestrul de liceu sau terminai sesiunea la facultate. Îi învăţai curbele, culoarea şi hachiţele. Cînd duceai mîna în buzunarul hainei ştiai dintr-o mie că e pixul tău.

Ori de cîte ori vezi astăzi, în dreapta biroului, cele trei, patru pixuri aruncate cu lejeritate, parte a armatei tăcute care se întinde din sertare pînă în fundul rucsacului şi din haină pînă în nu ştii ce carnet, îţi aduci aminte de cilindrul roşcovan, unic şi ciobit, care se deschidea cu buton cînd vroiai tu şi curgea cînd vroia el.

Numele nescris al Revoluţiei Române este Bic.