Jurnalul filosofic

Carmen Muşat

Am păstrat pînă acum cîţiva ani o carte-caiet obţinută cu greu prin februarie 1983, citită şi răs-citită ulterior de nenumărate ori. Între două coperte de carton alb, format A4, se afla Jurnalul filosofic al lui Noica, dactilografiat de o colegă, cu inerentele greşeli ale unui ucenic în ale dactilografiei (ca elevi la filologie-istorie, ne iniţiam în tainele steno-dactilografiei în orele de practică). Eram în ultimul an de liceu, nu ştiu de unde făcuse ea rost de volum, dar îmi aduc aminte ce mare a fost pentru noi, atunci, surpriza de a descoperi că se putea gîndi şi scrie altfel înainte de instaurarea regimului comunist. Citeam febril, cu speranţa de a regăsi cîndva normalitatea şi cu mirarea că cineva – un autor despre care pe atunci nu ştiam decît că vorbise despre miile de pagini eminesciene aflate în manuscris – pledase pentru o şcoală întemeiată pe principiile performanţei intelectuale. Lectura Jurnalului a fost, pentru mine, un necesar exerciţiu de libertate interioară, făcîndu-mă să preţuiesc valoarea imposibil de cuantificat a „antreonorului cultural“ pe care aveam să-l descopăr, cîteva luni mai tîrziu, în paginile unui alt jurnal, scris, de această dată, de unul dintre discipolii lui. Jurnalul de la Păltiniş întregea imaginea modelului paidetic nicasian pe care o întrezărisem în Jurnalul filosofic.

Copertele de carton s-au scămoşat şi s-au înnegrit, paginile dactilografiate pe hîrtie subţire, aproape transparentă, s-au îngălbenit, literele cîndva negre s-au estompat şi, între timp, despre biografia şi bibliografia lui Noica am aflat mult mai multe decît ştiam în anii ’80. Am aflat despre ataşamentul lui pentru ideologia extremei drepte în perioada interbelică, despre privaţiunile şi anii de detenţie în închisorile comuniste, despre domiciliul forţat şi despre întîlnirile lui cu lucrătorii Securităţii, despre cedări şi victorii personale, despre traiul mai mult decît modest de la Păltiniş şi despre antrenamentul cultural în care îşi investise întreaga fiinţă. Am aflat despre toate aceste lucruri şi, în paralel, i-am citit cărţile care spun despre om mai multe decît amănuntele biografice. Şi cred că, dacă am cîştigat ceva în aceşti douăzeci de ani de la prăbuşirea regimului comunist, aceasta e libertatea de a gîndi cu propriile noastre capete, avînd acces la toate datele bio-bibliografice ale unui autor. Cartea-caiet din anii ’80, aşa ponosită şi în regim de samizdat cum era, a avut darul de a-mi revela un destin. Tot ceea ce am citit ulterior a stat sub semnul bucuriei extraordinare de a fi întîlnit, într-un moment de maximă deschidere al existenţei mele, gîndirea unui om liber. Restul e biografie şi, implicit, imperfecţiune umană.