“Acum câțiva ani am primit în cutia poştală un fluturaş în care o firmă oarecare se oferea să îţi schimbe butelia la domiciliu. Citind, am tresărit uşor şi am zâmbit unor amintiri. Am păstrat, nu ştiu de ce, fluturaşul câteva zile în buzunar, după care l-am pierdut. Însă amintirile au rămas.
În anii copilăriei mele, cozile la butelii şi la carne erau printre cele mai spectaculoase, ca să folosim un eufemism. Particularitatea celor dintâi era durata lor nedefinită, iar a celor din urmă ferocitatea mocnită, cu vâlvătăi imprevizibile. Într-un început de vară, maşina cu butelii s-a încăpăţânat să apară. Făcând cu schimbul toţi membrii familiei, am stat la rând cam două zile şi două nopţi. Mergeam la coadă ca la serviciu. Pe o sfoară lungă, numerotate cu cretă, stăteau înşirate butelii cu vopseaua coşcovită sau doar capace cariate de rugină, ţinând locul prin reprezentare. Era coloana vertebrală a mulţimii. O lume pestriţă se foia în jurul ei, discutând, fumând, jucându-se, tricotând, aranjând căsătorii, ameninţând cu divorţul, mormăind împotriva regimului, însă fără să piardă din ochi butelia sau capacul. Expresia „a sta cu ochii ca pe butelie” a intrat în vocabularul cotidian, însemnând a supraveghea atent un lucru preţios. Atât de preţios, încât un coleg de şcoală generală, pentru care învăţatul era o corvoadă, îşi lua corigenţele stând la coadă în locul profesorilor. Acum cred că pune faianţă în Italia…
Nu demult, un bătrânel nostalgic enumera printre virtuţile regimului trecut şi faptul că primise butelie de la partid. Cred că uitase că trebuia să o şi schimbe din când în când.”