O banană

Florin Lăzărescu

În timp ce umblam bezmetic printr-un supermarket, memoria afectivă mi-a fost brusc deşteptată de imaginea unei banane verzi. Mi-am amintit cum, pe la vreo trei-patru ani, am aşteptat să se coacă o banană.

O cumpărase tata, după vreo două ore de stat la coadă. S-a întors acasă mai bucuros decît un apaş care tocmai îi pusese pielea pe băţ unui bizon. Mi-a explicat că, de fapt, „trofeul” e mîncabil doar galben şi că-i mai bine să-l coc.

Am pus banana pe fereastră, la soare, şi o cercetam cu sufletul la gură de cîteva ori pe zi. Nici nu ştiam cum să mişc timpul mai repede. Mai băteam mingea de peretele de sub fereastră, mai trăgeam cu arcul într-un bec de iluminat public. Singura evoluţie a fost că s-a veştejit. După o săptămînă, am mîncat-o aşa.

Am hotărît atunci că bananele nu-s cine ştie ce chestie.