L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă

Gabriel Andreescu

“Chiar a treia sau a patra zi de la sosire am avut primul conflict. Pe vremea aceea alergam zilnic. Mi-am pus treningul, am ieşit pe poartă, „miliţianul” a încercat să mă oprească, i-am spus că eu am obiceiul să alerg şi că nu mă interesează care este opinia lui în această privinţă. Am luat-o pe străzile din jurul Democraţiei, închizând turul până în faţa porţii, de câteva ori. Exact acel tur îl parcursesem când aveam vreo 12 ani, prima luptă memorabilă a voinţei cu trupul.

Indisciplina fusese imediat anunţată prin telefon, ca urmare o maşină a sărit în spate şi a început să mă urmeze aproape „dând”, din când în când, peste mine, căci urca pe trotuarul pe care alergam. „Dacă ne punem în minte, te călcăm cu maşina”, or fi gândit ei că-mi dau semnalul.

A doua zi miliţianul m-a anunţat că nu am voie să alerg. „Cum să nu am voie?”, i-am replicat. „Cine să nu-mi dea voie?” Seara, nu am mai luat-o pe străduţe. Ca să-mi scap tălpile de asaltul maşinii, am intrat rapid pe bulevardul cu castani şi m-am îndreptat spre Crâng. Lumina era în scădere, s-or fi speriat că intru în mica pădure, transformată în parc, care străjuieşte de peste o sută de ani marginea de Nord-Vest a oraşului, şi voi dispărea. Chiar la colţul bulevardului am fost placat de un tip solid, care m-a târât în maşina oprită brusc şi plecată apoi în trombă. În spate, m-au înghesuit puţin, de formă. Se jucau de-a hoţii şi vardiştii.

M-au dus în faţa lui Ilie Merce. Comandantul a gesticulat, a revenit la „Îţi arătăm noi!” … nu îi ieşea… Erau în afara jocului. I-am spus: „Eu am acceptat să vin la Buzău, nu eu sunt cel care a solicitat. Dacă mi se pun piedici, plec la Bucureşti.„

Merce a pus mâna pe telefon şi a vorbit cu Centrul. A ascultat atent, destul de mult…, a închis…, i s-a schimbat glasul. I s-o fi spus probabil că nu scoate nimic cu ameninţările. Mi-a explicat că este responsabil de siguranţa mea. Unii cetăţeni sunt revoltaţi … (!?) Iată de ce nu poate să mă lase să fug prin oraş, nu că ar avea el ceva împotrivă.

Cu o asemenea schimbare, am ajuns repede la o înţelegere. O să alerg în curtea Şcolii numărul 1, fosta mea şcoală primară şi de gimnaziu. Acolo aveam să mă duc în fiecare seară. Securistul aştepta undeva pe la poartă.”

Text apărut în volumul L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă, Polirom, 2009.