Ce se găsea cînd nimic nu se găsea?

Liviu Antonesei

Foarte dificilă temă pe care mi-aţi pus-o în faţa ochilor! Pentru că, da, ochii se îndreaptă acolo, înspre trecut, încercînd să radiografieze situaţia de atunci. Aş putea spune că produsul cel mai deficitar era chiar libertatea, dar libertatea nu este un obiect pe care să-l pui pe panourile şi rafturile unei expoziţii, ci o stare de spirit, un dat natural, însă sosit ca un dar de la Dumnezeu, devreme ce-l mai numim şi liber arbitru, pe care trebuie să-l apărăm, ca să spun aşa, parafrazîndu-l pe Lenin, „zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de masă”. Aş mai putea spune că nu se găsea nimic, dar asta n-ar acoperi şi paradoxul că, în ciuda faptului că produsele de bază pentru viaţa de zi cu zi erau raţionalizate şi cînd căutai ceva nu reuşeai să şi găsesti!, rafturile magazinelor erau, totuşi, pline. Cu ce? Cu tot felul de borcane şi cutii de conserve, în care regimul înghesuia ceea ce nu se cerea la export – de la ghiveciul de legume, la muştarul aspru ori pate-ul de ficat pentru care inventase o reţetă cu totul originală, devreme ce tocmai ficat nu conţinea!

Poate e mai bine atunci să vorbesc despre ce-mi lipsea mie. Ca tot omul care trăieşte mai ales citind şi scriind, am fost întotdeauna un mare consumator de cafea. Ei bine, cafeaua a fost printre primele produse dispărute după 1978, cînd aş înregistra începutul crizei de sistem, finale, a regimului comunist. În locul ei, se vindea ceea ce noi numeam „nechezol”, un amestec de cafea şi năut – dar se folosea orice vegetală care se putea coace şi măcina, de la orz şi ovăz la jir şi ghindă, după cum glumeam noi! – în proporţii variabile, cel mai adesea 50% la 50%. Normal că ieşea o „cafea” slabă, aşa că o amelioram cu o fiolă sau două de cofeină, pe care o cumpăram de la farmacie. Tot cam atunci, au început să se rărească pînă la dispariţie ţigările de import, aşa că m-am fixat pe „Carpaţi”, ţigări scurte, fără filtru, dar cum şi acestea dispăreau adeseori, de bună seamă că erau bune şi „Mărăşeştile”, mai ieftine, dar şi mai proaste. Îmi mai schimbam gustul cîteodată cu „Kent”, care se lua de la shop, prin intermediul studenţilor străini, care ţi le vindeau de 5 – 10 ori decît preţul plătit de ei! La un moment dat, ca şi cafeaua, „Kentul” devenise un fel de şperaclu cu care puteai deschide orice uşă – de la doctor pînă la funcţionarii primăriei. Se şi spunea „obrazul subţire cu kentuială se ţine”. În ultimii ani ai comunismului, am trecut la pipă, procurîndu-mi cu mari greutăţi şi la preţuri care sfidau şi ultima urmă de bun simţ, tutun olandez „Amphora”, cu care înmiresmam toate locurile pe unde fumam.

Nu sînt chiar un campion al gastronomiei, dar omul mai trebuie să şi mănînce, iar dacă are şi o familie, un copil, trebuie neapărat să facă rost cumva şi de câte ceva de mîncare! Raţiile din anii optzeci spun totul – 1 kg de ulei, 1 kg de zahăr, 1kg de carne, 1 pachet de unt de 100 gr pe lună/persoană! Din fericire, la Iaşi pîinea n-a fost pe cartelă, ci „la liber”, dar oricum devenea pe zi ce trece tot mai proastă! Restul produselor era tot „la liber”, dar cele esenţiale ori nu se găseau, ori le puteai cumpăra dacă erai dispus să stai la cozi de zeci de ore. Fiica mea e născută în 1977, chiar cînd debuta criza. Ca să poată creşte în condiţii biologice cît de cît normale, nouă persoane – părinţi, bunici, străbunici, naş etc. – se chinuiau să-i procure cele necesare! Tatăl meu, Dumnezeu să-l aibă în grija sa, se instala la coada de la lapte de la 22. Putea cumpăra două sticle de lapte, iar dacă avea noroc să nimerească în primii 8 – 10, reuşea să cumpere şi cîteva borcane de iaurt! Un văr de-al meu, care era naşul fiicei mele, care lucra la hotelul sindicatelor din Bucureşti, mai trimitea prin cunoscuţi siguri mici pachete cu ciocolată chinezească, portocale, susan vietnamez şi alte „trufandale”. Eu procuram carne de oaie, care nu era „la cartelă”, de la măcelăria vecină, avînd grijă mereu de cîte o mică atenţie, un pachet de „Kent” de obicei, pentru măcelar. Ce să mai spun? Că nu găseai nici măcar lenjerie de bumbac, ci doar sintetică, iar aceasta nu-mi făcea bine deloc?!

În aceste condiţii, cred că ar suna ridicol să mai spun că, deşi cercetător, nu aveam acces la noutăţile din domeniu, că revistele şi cărţile străine erau atît de rare încît, dacă puneam mînă pe vreuna, cum nu existau xerox-uri, mă apucam iute s-o copii de mînă, neavînd-o în posesie atît de mult încît să o pot citi pe îndelete, conspecta sau fişa… Şi cînd mă gîndesc că voiam să vorbesc despre libertate!