Lucian Dan Teodorovici

Blugii nu lipseau neapărat în perioada comunistă. Mă rog, blugi – era vorba de pantaloni albaştri făcuţi de „industria textilă” socialistă. Nu arătau tocmai ca ăia pe care-i vedeam la cinema, prin filme, dar existau. Visul meu de preadolescent cuprindea însă o sintagmă ceva mai complexă: „blugi prespălaţi”. Era tot ce-mi puteam dori, iar mama s-a prins de asta, nici nu era foarte greu s-o facă, şi mi-a promis chiar un întreg costum de blugi prespălaţi, în cazul unor medii bune la final de an. Medii bune n-am prea avut, dar undeva pe la sfîrşitul clasei a şaptea, prin nu ştiu ce minune, mi-am primit costumul visat. Aparţinea tot „industriei textile româneşti”, dar niciodată n-am fost mai mîndru de felul în care eram îmbrăcat ca în momentul în care-am ieşit din casă echipat astfel. Pantaloni, cămaşă şi, de parcă n-ar fi fost de-ajuns, o geacă. Iar prin albastrul intens se iţeau fire albe, ceea ce dovedea „prespălarea” – sau asta înţelegeam eu că dovedeşte. Gîndiţi-vă la mîndria cu care am mers la petrecerea de sfîrşit de an, din Poiana Braşov. Gîndiţi-vă cît de ţanţoş am coborît din autobuzul care m-a dus acolo. Gîndiţi-vă, apoi, la ce au crezut despre mine, cînd m-au văzut îmbrăcat astfel, profesorii mei, colegii mei – adică toţi cei care, veniţi la petrecere, au găsit că trebuie să se îmbrace elegant, la costum sau măcar, mă refer la partea masculină, în pantaloni de stofă. Eu însă am fost fericit în seara aia. Eram în blugii mei prespălaţi. Eram „ca-n filme”. Pînă în toamnă însă, cînd am revenit la şcoală, costumul meu de blugi prespălaţi, îndelung folosit pe timpul verii, era ferfeniţă. Aşa că am rămas cu acea mîndrie de-o seară. În Poiana Braşov. Cînd, credeţi-mă, m-am simţit liber. Căci uneori şi hainele te pot face liber…