Povestea băbuţei

Nichita Danilov

Cică se duce o băbuţă la Alimentara să-şi ia cota de carne pe luna martie, două sute cincizeci de grame carne de pui şi două sute cincizeci de grame de purcel. Sau, mă rog, dacă nu purcel, atunci văcuţă, adică depinde ce e pe tejghea, purcel sau văcuţă. Îi taie, mă rog, vânzătorul sau, mă rog, vânzătoarea, n-are im­portanţă, mă rog, unii vor face să fim ceva mai precişi, un sfertuleţ de pui, mai ciupeşte de ici, mai ciupeşte de acolo, să fie, mă rog, cât mai exact, mai adaugă o ţâră de cap, că şi asta-i carne, mă rog, înţelegeţi, mai pune o jumătate de gheruţă pe piept, mai adaugă dincolo o lăbuţă, cântăreşte totul în faţa băbuţei, tuşeşte de câteva ori semnificativ, ca să vadă, mă rog, şi băbuţa că n-o înşeală la cântar, observă la un moment dat că hârtia-i prea groasă, scoate hârtia, o pune la o parte pentru alt pachet; mai cântăreşte carnea din nou, mă rog, acum fără hârtie, mai adaugă ceva, mai ciupeşte din coadă, adună o grămăjoară cam cât un pumn pe tejghea: ici o bucăţică de pui, ceva mai puţin, dedesubt o gheruţă, mai la vale un strop de cioculeţ, mai la deal o altă gheruţă roşie ca racul, sus o aripioară zgribulită, jos alta, între ele ditamai creasta de cocoş, ca un steag de primărie, înveleşte totul frumos în hârtie, ca băbuţa să nu-şi murdărească mănuşile de cârpa şi îi întinde pacheţelul frumos peste tejghea. Într-un cuvânt, vânzătorul s-a comportat corect, mai mult decât atât nu se poate. Se gândea chiar la un moment dat să-i pună ceva peste gramaj, dar se temu ca gestul său să n-o jignească pe băbuţă, care se vedea că-i de familie bună şi cu maniere alese. Băbuţa ia pacheţelul în mână, îl miroase un pic, clatină cu mulţumire din cap, mai dă un pic hârtia la o parte, şi asta cu un gest pudic şi discret, ca şi cum, mă rog, ar fi ridicat un cearşaf ca să observe perechea de picioare care stau tolănite în pat, mă rog, asta e o imagine, aşa, mai poetică, se uită la pui, cărniţa de purcel lipsea, mă rog, înţelegeţi, nu era vremea purceilor, de cărniţa de vacă nu era nici urmă, mă rog, băbuţa nu avea pretenţii prea mari, nu mânca, înţelegeţi, carne decât din an în Paşti şi nici atunci, cărniţă să fie, chiar dacă un pic alterată, nu contează, o să-i scoată mirosul cu oţet; în sfârşit, ia băbuţa pacheţelul şi se îndreaptă cu el spre ieşirea din Alimentară. Ajunsă la uşă, afară-i moină, nici ploaie, nici zăpadă, mă rog, acum e altfel, căldură mare, de!, se mai întoarce o dată spre vânzător şi, mă rog, zice : „Bogdaproste, mă rog, puicuţule, şi Dumnezeu să-ţi dea multă sănătate, că tare bun la suflet eşti. Iar puiul ăsta, mă rog, zice bătrâna, am să-l coc şi am să-l pun la icoană să stea până duminică, şi când m-oi întoarce de la sfânta biserică, am să-l mănânc ca pe o prescură. Că de mult, mă rog…”, vroia să spună băbuţa că n-a mâncat cărniţă. Şi nu numai că-i mulţumeşte de la uşă, mă rog, vânzătorului, dar începe să recite chiar şi o poezie, foarte, foarte sensibilă, şi, mă rog, manierată peste poate băbuţa.

Familie veche, sânge albastru, înţelegeţi…

Şi tot aşa, bodogănind şi vorbind de una singură, iese băbuţa pe uşă şi chiar acolo se împiedică de grătar. Mă rog, băbuţa bătrână, grătarul sucit, mă rog, cum sunt bătrânii cu gândul aiurea, la pui. Bătrânica alunecă jos, se sprijină într-o mână, în cealaltă ţine strâns pacheţelul cu carne, mă rog, o imagine nostimă, cu nasul pe tro­tuar şi cu fustele măturând magazinul, dar cu puiul în mână. Un pantof sare şi el, mă rog, din picior, înţelegeţi băbuţa s-a uitat pe fereastră afară şi înainte de-a ieşi din casă, mă rog, văzând că-i frumos, în loc de ghete, şi-a zis ea, ce-ar fi să-mi pun pantofii de lac, că oricum azi e sărbătoare… Mă rog, cum sunt băbuţele, zbârcituri pe obraz, dar cu gândul, mă rog, înţelegeţi… Şi, mă rog, ce să vă povestesc, în timp ce dădea să se ridice de jos, câţiva, acolo, chiar o luaseră de subţiori, băbuţa în acest timp bâjbâia cu ciorapul după pantof şi, mă rog, vine un câine, o javră de mahala numai piele şi coaste prin care fluieră vântul de Răsărit, mă rog, se repede la bătrânică, se face că vrea s-o muşte, latră o dată gros, odată subţire de ţi se face milă de el, mă rog, şi apoi, în sfârşit, băbuţa se sperie şi scapă pacheţelul din mână scoţând un ţipăt, mă rog, ca şi cum ar fi pe patul de moarte, mă rog, că doar nu era să ţipe ca în noaptea nunţii când îţi arăţi cămaşa pe fereastră ca nuntaşii, mă rog, să vadă cu ochii lor pata de sânge şi să înceapă să urle de bucurie; în sfârşit, băbuţa se sperie şi scapă pacheţelul din mână, pacheţelul se rostogoleşte pe trotuar, afară mâzga se înte­ţeşte, un vârtej de fulgi se roteşte pe lângă vitrină; pa­cheţelul se desface, gheruţa pică într-o parte, aripioarele curg în altă parte, fulgii sunt gata-gata să acopere hârtia, bătrânica bâjbâie cu mâinile în faţă, mă rog, şi vederea – din cauza emoţiei pare s-o părăsească, mă rog, lumea ţipă dar rămâne încremenită, potaia profită pe loc de situaţie şi înhaţă hăpăind pacheţelul din câteva înghiţituri uitându-se cu un ochi chiorâş la băbuţă, mă rog, face un ham şi e gata s-o înghită şi pe băbuţă, dar înghite, mă rog, hârtia şi dispare după colţ. Lumea indignată, mă rog, ţipă la vânzător, vânzătorul dă din umeri, el cu ce-i vino­vat, în fond, mă rog, câţiva o consolează pe băbuţă şi, mă rog, o ajută să se ridice în picioare, dar mă rog, nimeni nu se înghesuie să-i dea bucăţica de pui din cota lui.

S-a dus prescura mea, zice băbuţa, şi şchiopătând, şchiopătând şi sprijinindu-se cu mâinile de vitrină o ia, aşa, încet, prin moină, mă rog, nici iarnă, nici primăvară, ci zloată, spre casă.
Mă rog, zicând în sinea ei băbuţa, am să vin şi mâine la coadă, poate reuşesc să iau şi carne de purcel.