Anul în care lumea a devenit mai mare

Ioana Avădani

- Şi tata?
- Tata a rămas acolo….
Ofiţerul din faţa mea – lemnos şi până atunci, din datorie faţă de ţară – a încremenit. Lumea din jurul meu s-a tras un pas înapoi, ca şi cum, într-o clipită, un stigmat înfiorător m-ar fi marcat – şi simplul fapt de a mă privi, de a respira acelaşi aer cu mine, de a se afla în vecinătatea mea imediată ar fi putut să-l incrimineze. Timpul s-a oprit şi el, frigul a năvălit, nimicul a dat şi el buzna să umple un spaţiu aglomerat, până cu câteva clipe înainte, de trupuri, de vorbe, de acea nelinişte inerentă în faţa autorităţii cu epoleţi.
Mi-a luat un timp pentru a înţelege enormitatea spuselor mele. Eram la Serviciul Paşapoarte, mă întorsesem din Uniunea Sovietică, tata mai adăstase câteva zile în satul părinţilor lui. Eu, ca un cetăţean responsabil şi cu respect faţă de lege (şi teamă de consecinţele nenumite, dar crunte oricum) ale încălcării ei, venisem să-mi predau paşaportul în termenul legal de 48 de ore.
- Vine săptămâna viitoare… am adăugat cu grăbire, necesar, ca să pogor dezgheţul asupra sălii de aşteptare. Şi lumea a răsuflat iar, oamenii s-au foit uşor în loc, lumea şi-a reluat torsul, cursul, mersul…
A pleca. A fugi. A rămâne. Verbe comune, dar ale căror conotaţii te trimiteau întotdeauna la cei care “părăseau ţara”. Erau diferenţe subtile de nuanțe între cei care “plecau” (asta presupunea un proces legitim), cei care “fugeau” (aventurierii, desigur) şi cei care “rămâneau” (fericiţii care reuşiseră să înfrângă vigilenţa sistemului şi căpătaseră o ieşire legală din ţară – vreun concert, vreun congres, vreo delegaţie – din care nu aveau a se mai întoarce, trădătorii!).
Paşaportul era un obiect ambiguu. Era al tău, căci avea pe el numele şi datele datele tale (Ochii: verzi. Semne particulare: cicatrice tâmpla stângă), poza ta (neapărat “decentă”, fotografii aveau grijă să aibă vreun sacou, vreo vestuţă prin atelier, ca să nu apari aşa, zăludă, cu umerii goi în poza sacră de paşaport). Era al tău, dar nu-l puteai ţine asupră-ţi decât 48 de ore înainte de plecare şi alte 48 după. Era un simbol al lesei – libertatea ta se întinde ATÂT în timp şi spaţiu. Atât cât spuneau “ei”.
Îmi iubesc paşapoartele şi le păstrez – ca pe tot atâtea volume ale unui roman de călătorii şi aventuri în perpetuă (haleluia!) scriere. Ele sunt noile mele manuale de geografie, din care învăţ “statele lumii şi capitalele lor”. Le păstrez pe acestea de acum, cu gândul la cele pe care trebuia să le “predau” într-un prizonierat trist din care nu ştiam dacă vor mai reveni vreodată.
Am un înger păzitor dromoman, pe care îl iubesc aşa cum e, fără astâmpăr şi sistemă. Un înger care îmi aduce aminte, cât de des poate, cu ştampile colorate în paşaport, de big-bang-ul lumii mele. Căci în 1989 lumea a devenit, exploziv, mai mare.